Cobor din autobuz. O zi de septembrie ca oricare alta. Mă întorc de la bibliotecă, în sacoșă am un teanc de cărți, aceleași pe care le-am luat acum câteva săptămâni, dar nu am apucat să le citesc. Mă gândesc ce plan să îmi fac cu ele și pentru câteva momente simt că realitatea devine o foaie subțire de tapet care se desprinde de pe un perete. Înaintez fără prea multă convingere spre trecerea de pietoni. Parcă de nicăieri apare un bărbat îmbrăcat într-un costum gri, puțin cam mare pentru statura lui. Pare că a țâșnit din asfaltul încă fierbinte. Face pași mari, chiar prea mari pentru conformația pe care o are, ceea ce îi dă un aer bizar. Tot corpul îi tremură. Se vede cu ochiul liber că nu își poate controla mișcările și că o forță ascunsă îl face să se deșire, să meargă în diagonală. Se îndreaptă spre mine, privind spre un punct fix, călăuzitor. Îmi dau seama că acel punct se află dincolo de ochii mei, dincolo de lumina dantelată care se strecoară printre crengi, dincolo de oamenii care îl privesc uimiți, dincolo de blocuri și de mașini. În ultima clipă, reușesc să fac un pas într-o parte în așa fel încât să nu ne atingem. Omul o ia pe altă diagonală și eu încerc să țin linia cea dreaptă, uitându-mă în spate, după el, căutând un punct fix.
