sâmbătă seara, înainte de a pleca

de mâine un alt oraș se deschide într-un alt capitol.
vitralii.
Chagall.
 

l'image

trupul meu se
naște în colțul
ochiului

ne privim
printr-o sticlă
aburită

fără să ne atingem
fără să ne dorim

în somn,
sufletele noastre
se țin de mână

tu

"Rațiunea existenței este de a te pregăti pentru a sta mort timp îndelungat."

Existența înseamnă a te lăsa vrăjit și dezvrăjit de cuvintele celui de lângă tine, înseamnă a te încrede în convenția limbajului și, totodată, a fi conștient că dincolo de ea, ești singur, cu trupul și sufletul tău. Nimeni nu te înțelege pe deplin, nimeni nu poate să empatizeze total cu suferința sau trăirile tale. Ești doar tu, sângele tău și pământul din care ai fost plămădit și în care vei ajunge, pentru a închide cercul singurătății în și după moarte. 
Cuvintele sunt uneltele care ne ajută să experimentăm lumea, să o intuim. Dar, în fond, suntem orbi și neajutorați. Nimeni nu spune ceea ce gândește cu adevărat, fiecare interpretează în modul lui spusele celuilalt, cuvintele nu sunt descrieri precise ale realității pentru că ele sunt în mod inerent subiective și interpretative. 

 

Cuvântul devine un instrument care scormonește rațiunea umană, o răscolește prin situațiile limită și prin experiențele la care este supusă, dar o și salvează.

un adevăr și o dorință

                                           

                                                                         &

Strada Gutenberg

 (Cum apar în mintea ta gesturile celui de lângă tine? Dar vorbele? Ești capabil să îl înțelegi pe el sau ești doar disponibil să îl asculți? Ce senzație îți lasă respirația celuilalt? Dar amprentele lui pe pielea ta? Îți place? Te-ai gândit la vreun sens sau doar te joci? Dar care e sensul? Îl cauți? Trăiești din imaginație sau pur și simplu nu ai curaj? Te-ai putea pierde aici? De ce îți e teamă? Chiar tu ești acela? Nu te recunoști? Ce s-a schimbat? Era necesar? Ce înseamnă pentru tine fericirea? Crezi? Câte tipuri de ploaie cunoști? Dar de tristețe? Le grupezi? Ai experimentat totul? Cât timp dormi? Visezi? Ce îți dorești acum? )

În dimineața asta Karl l-a întâlnit pe Karl. Mergeau pe strada Gutenberg, pe lângă ferestrele caselor cu perdele în vânt și flori în glastre, muți de uimire.

nu aș fi putut spune mai bine decât Anne:

“You will lose someone you can’t live without,and your heart will be badly broken, and the bad news is that you never completely get over the loss of your beloved. But this is also the good news. They live forever in your broken heart that doesn’t seal back up. And you come through. It’s like having a broken leg that never heals perfectly—that still hurts when the weather gets cold, but you learn to dance with the limp.”

― Anne Lamott

 Adele - Make You Feel My Love
    

& you survive. (s:)

Chloe și vioara fără corzi

             

              
             Nerăbdătoare, Chloe privește pe fereastră. Își simte trupul plin, iar ochii ei mari caută asiduu puncte de sprijin. Se ridică de pe saltea dintr-odată, ca un soldat chemat la raport, apoi își întinde brațele spre tavan până când pare că aproape i s-au desprins de umeri. Nimic nu se compară cu un somn bun. Acele nopți vii i-au măcinat gândurile într-o agonie continuă. Acum însă, în corpul ei, celulele și-au regăsit locul. Sub pielea roasă de nedumerire, se unesc linii vineții sub forma unei mandale. Poate ar trebui să fac o plimbare. 

                 Apa clocotește. Din ibric țâșnește o licoare fierbinte, de culoarea mugurilor de cireș. Chloe o soarbe încet, gânditoare. Până la urmă nu am primit nici un răspuns. Se ridică de pe scaunul din bucătărie și începe să răsfoiască un album. Imagini în negativ îi aleargă în fața ochilor precum caii scăpați din manej. Caii aleargă pe câmpii din aburi, pe câmpii din carton.  Orele se rotesc, redându-i zilei măsura ei egală. Ar fi vrut să vină, să nu o lase aici, să se risipească.


                 Trebuie să fi fost o femeie desăvârșită.
 

               Înăuntru pătrunde un miros dulceag, de salcâm în floare. Zgomotele se rostogolesc pe podea, ghemuri. Nu mai crede. Nu a crezut niciodată cu adevarat. Corzile împletite cândva în interior s-au rupt în acea zi. De atunci, în mintea ei răsună un ecou străin: un fel de muzică pe care o poartă cu sine oriunde și care se răspândește cu intensitate diferită în fiecare organ. Cântă, cântă, cântă!  

Le temps des cerises

semn

nu stiu de ce scriu dupa atata timp aici. am tot reflectat la problema asta cu scrisul si cred ca e ceva bun. foaia e un confident tacut, dar intelegator. cine isi doreste mai mult? nici nu cred ca mai e cineva pe aici..hei! ma aude cineva? heeeei!? (ecoul)
cum credeam, nimeni.

cui ii mai pasa de un blog parasit...