despre nimicul fiecarei zile

Nu citesc și nu scriu, doar reflectez asupra lor, le țin în minte strâns ca și cum aș ține un obiect valoros în pumn și mă încăpățânez să nu-i dau drumul. Mă întreb dacă este vorba despre un blocaj sau despre faptul că de câțiva ani mă autoiluzionez cum că astea ar înseamna, împreună, vocația mea. Sunt într-un punct în care nu mai pot nici să citesc, nici să scriu în adevăratul sens al cuvântului și aș vrea să ajung la rădăcina acestor probleme pentru că mi-e teamă că voi sfârși prin a nu mai gândi, că voi înceta să surprind profunzimea ideilor și a cuvintelor, și, în definitiv, voi rămâne fără spirit și distanță critice, adică mă voi anula.

DEZamicitia

Mi-am tot propus de ceva vreme sa scriu despre prietenie. dar azi, vazand acele poze de pe feisbusc, mi-am amintit de momentele petrecute impreuna cam in aceeasi situatie. numai ca, de data asta era altcineva in locul meu... altcineva care ti-a imbracat hainele... v-ati fotografiat tinand camera foto intr-o mana, ati mancat impreuna, ati dormit, v-ati plimbat, tot ceea ce am facut noi candva chiar daca asta s-a intamplat in alt spatiu si timp. nu m-as mira sa ii fi spus aceleasi lucruri..Apoi,am mai vazut o poza in care erati in prim-plan si in spate, undeva lipita pe un perete, era o fotografie cu noi, din vara, de pe plaja. Dovada clara ca ai uitat, ca a palit totul.

si acum ma intreb: mai are vreun rost sa vorbesc despre prietenie?

idee de roman

In august, am luat o pauza de o luna de la citit si de atunci nu imi mai pot reveni. De cand am ajuns aici, am resimtit frustrarea de a citi impus, obligata de circumstante. Fiecare pagina parcursa cu gandurile in alta parte, inseamna o tradare (in subsidiar) a textului care ti se poate dezvalui (daca stii sa il depliezi) pana la ecografii indecente sau imagini rosiatice agatate de un fir lung si subtire intr-o camera obscura. Acum intalnirea cu textul e intalnirea unui bolnav cu o suferinta imaginara. E ca un amor epuizat prematur. Nu-mi mai spune nimic, nu mai simt nimic. Am nevoie de timp. Am nevoie de lungi dupa-amieze in care sa ne abandonam reciproc unul in altul pana cand placerea lecturii devine orgasmica.




(zlele trecute, cand eram in sala de lectura, am observat langa masa un cos de gunoi plin cu hartii scrise si atunci mi-a venit in minte ideea unui tip de roman pe care nu il voi scrie niciodata. Poate ca, vreodata, cineva va strange seara de seara, foile rupte, mazgalite, muncite cu ganduri si idei de prin toate bibliotecile pline, le va decupa si isi va face propriul ierbar de cuvinte, un fel de colaj neidentificat).

maria elena

Imi e dor de tine, maria elena
noaptea, cand zgomotul din calorifer
imi aminteste de lacul lebedelor\
de buzele tale aspre in noiembrie,
de leaganul din spatele casei
de vocea ta de pasare suava
intr-o dupa-amiaza umeda
cand stateai in fata mea
goala
acum imi dau seama ca
imi e dor de tine, maria elena.

pe noi (ne)

Pe noi ne indeparteaza frazele interminabile de pe messenger
Jumatatile de cuvine aruncate intre un drum cu autobuzul si sarmele electrice_firedeparlipitepecer
Lampa care iti lumineaza serile
E mai puternica decat
a mea
lasa pe hartiile albe dungi rosiatice
pe noi ne indeparteaza fiecare ceasca de cafea
bauta
in singuratate
dimineata….

tablou

viata e trista
cand in fata ta pisici mecanice stau lungite la soare
si
pare ca femeia pe care ai visat-o
lasciva si iubitoare
e acea bucata stearsa
murdara
de pe o tapiserie indiana
uitata intr-un hambar
dintr-un orasel irlandez
case cu jardiniere la geam
sapunuri din flori mari de mac
luminite sudoripare intinse ca rufele pe sarma
dimineata
cand
biciclete albastre
alearga, alearga pe campuri de sofran proaspat
si
cand
talpile calatorilor
lasa urme adanci in istorie...

Timpul personal

Timpul este o conventie sociala. Il percepem intr-un mod limitat si empiric. In momentul in care coordonatele sale sunt trasate dincolo de situs-ul nostru intelectual – senzitiv, il numim Atemporal. Accedem la el dintr-un dor launtric, consubstantial cu originile, intru implinire la un nivel supramundan cu divinitatea. Ceea ce e dincolo de timp circumscrie o lume cu legitimare si legitate diferite.
In acest flux liniar (daca ne referim la istorie) sau circular (daca este vorba despre mit) isi gaseste orizontul un timp personal al carui resort se numeste principium individuationis. Firea noastra are o dubla reflexivitate : percepe lumea in masura in care se autodefineste.. Timpul lumii paraziteaza timpul personal. Experientele fundamentale devin piloni intru realizarea portretului interior al fiintei. Desi au ca mecanism redundanta trairilor noastre ca elementi constituenti ai intregului sinelui, in esenta ele sunt experiente « in vivo »care, odata epuizate, se ermetizeaza in constelatii ale imaginarului cu o disponibilitate ferventa spre reactivare prin amintire sau senzatie. Aici intervin lucrurile- oaze ale spiritului nostru latent, avid de a urma hartile trecutului, insa, de cele mai multe ori, la un nivel surogat sau de reciclare. Cand infuziile trecutului se raspandesc cu o intensitate mai mare decat aceea specifica momentului trait, atunci nu ne mai aflam in sfera re-memorarii ci in aceea a creatiei, in intimitatea lucrurilor.
Timpul personal nu este decat o poetica gestuala care isi tese in singuratate matricea eterna a eului.

starea de fereastra

Starea de fereastra este starea oamenilor frumosi pe dinauntru (nu se iau in considerare secretiile oleaginoase si Trompa lui Eustachio) si singuri. Tot ceea ce e dincolo de o bucata de sticla arata un peisaj strain, indiferent ca e vorba despre un perete din caramida gri sau despre pinguinii zambareti de la Polul Sud. CAnd avem starea de fereastra constientizam prezenta sticlei. Ii pipaim circumspect suprafata lucioasa (sticla are un obraz ascuns in interior), ii masuram lungimea, apoi latimea, intocmim un tabel despre fragilitatea ei (pe care o si testam cu ajutorul unui scaun cu trei picioare) si descriem reactiile chimice (facand referire, desigur, la frumoasa Galateea a lui Pygmalion). Uneori ma intreb daca sticla a avut traume sau momente amnezice. In opinia psihologilor francezi, probabilitatile sunt reduse. Totusi, nu trebuie sa uitam caracterul ei paradoxal. Prin ea vedem ce e dincolo. Doar atat. Ne ofera o perspectiva, iluzia ca suntem partasi la ceva. Ne lovim de ea cand avem o dorinta exacerbata : de a locui in acelasi trup cu cineva, de a ajunge la un asemenea grad de intimitate si empatie incat sinele nostru devine gelos pe sinele celuilalt. Or, asta e imposibil. Mereu si mereu sticla. Ea doar ne pune in miscare rotitele prafuite ale imaginatiei.


E o stare incordata in care simturile devin ciorchine, uneori nefiresti si captusesc fiecare extremitate a corpului pendular. Dintr-un exces de raze ce nu si-au mai putut urma circuitul firesc, suprafata sticlei a inceput sa trepideze, apoi a cazut in depresie.


Ne privim cu o oarecare indiferenta. Vedem tot ceea ce e dincolo de noi, insa nu reusim sa ne dam seama de continutul nostru. Apoi uitam. Uitam ca a deschide fereastra in momentul in care stratul de ozon se rarefiaza implica un sacrilegiu.

p.s. : pe cine cauti?

O sa imbatranesti si iti va parea rau ca ti-ai pierdut timpul cu mine. Ma voi numara si eu in colectia ta de timbre dezlipide de pe scrisori si lipite cu grija intr-un album improvizat dintr-un carton striat-indigo. Imi si imaginez chipul tau nedumerit incadrandu-mi portretul dantelat, obosit de aruncat priviri din trecut. Apoi iti vei aminti de livada cu meri, de livada cu visini, de livada cu verzi si uscate- plantate de mine pe suprafata creierului tau, pe suprafata inimii tale si pe toate suprafetele pe care am marsaluit in chip de soldatel de plumb fara sa-mi dau seama de spatiile goale care se lasau intre noi-largi semne de intrebare.

tânăra pariziană...

tânara pariziană îşi plimbă câinele chaque dimanche pe malurile Senei
în timp ce
pe marginea unui pervaz din rue49
o delicată muşcată
păleşte
...............
tânăra pariziană
de atunci, de acum...

scurt tratat despre pasarile care vor veni(I)

Lumina se raspandea ca o pastila de vitamina C intr-un pahar cu apa. Locuiam intr-o mansarda cu ferestre largi de unde se puteau zari cu stupefactie cozile porumbeilor agatati de sarmele de electricitate.


Nemultumirea. Venea dintr-un disconfort, dintr-o intarziata acomodare cu mine. Era gustul acru din fiecare zi. Imi doream sa am un mare talent si atat. Ceva de care sa ma agat. In anul acela eram studenta in anul I, paradoxal, la Litere. Scriam pentru o revista de mana a-3-a despre cine stie ce rebuturi sau poeti frustrati cu pretentii intelectualiste. Ma obosea nimicul in care se invarteau ca intr-un ibric, apoi ma intrebam daca intre mine si ei era o legatura ascunsa, o tainica (si nerecunoscuta) ratare. Totusi, trebuia sa le gasesc un sens semnelor pe care ei le ingaimau cu atata mirare. Imi pareau stupizi in suficienta lor. Continuam insa, din inertie, si asteptam pasarile…acele pasari mari si albe…

confesiune

In clipele mele de nebunie as fi in stare sa ma daruiesc cuiva cu totul. Si nu ma refer neaparat la o mare iubire. Dimpotriva. Cuiva care ar fi in stare de acelasi lucru in clipele sale de nebunie. O fuziune dintre doi electroliti, dintre doua ape tulburi.

Atat de departe am ajuns cu gandul asta, incat eram tentata sa organizez o licitatie (sic!). Dar ce rost ar avea, cand cineva se are deja pe sine. Si asta pare a fi indeajuns.