Înainte de trecere

         Cobor din autobuz. O zi de septembrie ca oricare alta. Mă întorc de la bibliotecă, în sacoșă am un teanc de cărți, aceleași pe care le-am luat acum câteva săptămâni, dar nu am apucat să le citesc. Mă gândesc ce plan să îmi fac cu ele și pentru câteva momente simt că realitatea devine o foaie subțire de tapet care se desprinde de pe un perete. Înaintez fără prea multă convingere spre trecerea de pietoni. Parcă de nicăieri apare un bărbat îmbrăcat într-un costum gri, puțin cam mare pentru statura lui.  Pare că a țâșnit din asfaltul încă fierbinte. Face pași mari, chiar prea mari pentru conformația pe care o are, ceea ce îi dă un aer bizar. Tot corpul îi tremură. Se vede cu ochiul liber că nu își poate controla mișcările și că o forță ascunsă îl face să se deșire, să meargă în diagonală. Se îndreaptă spre mine, privind spre un punct fix, călăuzitor. Îmi dau seama că acel punct se află dincolo de ochii mei, dincolo de lumina dantelată care se strecoară printre crengi, dincolo de oamenii care îl privesc uimiți, dincolo de blocuri și de mașini. În ultima clipă, reușesc să fac un pas într-o parte în așa fel încât să nu ne atingem. Omul o ia pe altă diagonală și eu încerc să țin linia cea dreaptă, uitându-mă în spate, după el, căutând un punct fix.

despre nimicul fiecarei zile

Nu citesc și nu scriu, doar reflectez asupra lor, le țin în minte strâns ca și cum aș ține un obiect valoros în pumn și mă încăpățânez să nu-i dau drumul. Mă întreb dacă este vorba despre un blocaj sau despre faptul că de câțiva ani mă autoiluzionez cum că astea ar înseamna, împreună, vocația mea. Sunt într-un punct în care nu mai pot nici să citesc, nici să scriu în adevăratul sens al cuvântului și aș vrea să ajung la rădăcina acestor probleme pentru că mi-e teamă că voi sfârși prin a nu mai gândi, că voi înceta să surprind profunzimea ideilor și a cuvintelor, și, în definitiv, voi rămâne fără spirit și distanță critice, adică mă voi anula.

Chloe și vioara fără corzi

             

              
             Nerăbdătoare, Chloe privește pe fereastră. Își simte trupul plin, iar ochii ei mari caută asiduu puncte de sprijin. Se ridică de pe saltea dintr-odată, ca un soldat chemat la raport, apoi își întinde brațele spre tavan până când pare că aproape i s-au desprins de umeri. Nimic nu se compară cu un somn bun. Acele nopți vii i-au măcinat gândurile într-o agonie continuă. Acum însă, în corpul ei, celulele și-au regăsit locul. Sub pielea roasă de nedumerire, se unesc linii vineții sub forma unei mandale. Poate ar trebui să fac o plimbare. 

                 Apa clocotește. Din ibric țâșnește o licoare fierbinte, de culoarea mugurilor de cireș. Chloe o soarbe încet, gânditoare. Până la urmă nu am primit nici un răspuns. Se ridică de pe scaunul din bucătărie și începe să răsfoiască un album. Imagini în negativ îi aleargă în fața ochilor precum caii scăpați din manej. Caii aleargă pe câmpii din aburi, pe câmpii din carton.  Orele se rotesc, redându-i zilei măsura ei egală. Ar fi vrut să vină, să nu o lase aici, să se risipească.


                 Trebuie să fi fost o femeie desăvârșită.
 

               Înăuntru pătrunde un miros dulceag, de salcâm în floare. Zgomotele se rostogolesc pe podea, ghemuri. Nu mai crede. Nu a crezut niciodată cu adevarat. Corzile împletite cândva în interior s-au rupt în acea zi. De atunci, în mintea ei răsună un ecou străin: un fel de muzică pe care o poartă cu sine oriunde și care se răspândește cu intensitate diferită în fiecare organ. Cântă, cântă, cântă!  

stari

Sunt proaspat angajata unei institutii infernale care functioneaza intocmai ratiunii mele. Mi s-a spus ca 27% dintre mecanismele care ajuta la elaborarea ideilor au rugnit. Desi a fost declansata starea de alerta, ceilalti functionari, speriati de un eventual dezastru, au fugit. Iata-ma singura, asaltata de birocratie, idei moarte si resuscitate, praf si funingine, mici particule confuze. M-am convertit intr-un personaj kafkian.

Desi adesea impartim aceleasi clipe cu celalalt, rar ne amintim trairile in acelasi grad de intensitate. Te simti de parca i-ai zambit cald unui personaj schizoid, caruia i-ai strans mana duios si ai sperat, in gand, ca il vei mai intalni candva. Celalalt ii zambeste si el, mai putin increzator, poate chiar indiferent. Isi da seama ca l-a vazut intr-o seara, ca erai si tu pe acolo etc. Totul e vag in mintea lui, asa ca decide sa deschida umbrela si sa plece.


Daca voi trece peste aceasta etapa de ev interior intunecat, voi primi o cununa de lauri. nu stiu insa de la cine.


Noi am dansat o singura data pe aceasta melodie Iti amintesti?

aucune raison

In fiecare zi, din spatele ferestrei, soarele e acelasi. Lumea pare sa nu se fi schimbat. Oricum, de aici nu se vede mai nimic : o bucata de cer, niste rufe intinse (cel mai bun surogat pentru persoane), cateva pietre. A trecut aproape o saptamana. Fiecare stie ce are de facut. Nu punem intrebari, nu ne mai privim in ochi. Stim totul pentru ca totul vorbeste de la sine. Izolarea este calea cea mai sigura spre un fel de no man’s land (sau ea este no man's land). Nimic nu vine spre tine. Nu trimiti niciun semnal, nimanui. Are ceva din viscolul teribil de la Polul Nord, este a zecea parte din egoismul lui Wolf. Nu ai nici macar iluzia umbrelor focului din pestera. Realitatea e reciclata, regurgitata, refolosita pana la epuizare. Pana cand e golita de sens. . Izolarea nu te purifica, nu este un bun izolant pentru Rau. Este doar o stare de fapt, pe care daca o accepti devine o rutina convenabila (nu chiar confortabila). Ea e cea care iti micsoreaza orizontul si iti opreste morile de vant.