Chloe și vioara fără corzi

             

              
             Nerăbdătoare, Chloe privește pe fereastră. Își simte trupul plin, iar ochii ei mari caută asiduu puncte de sprijin. Se ridică de pe saltea dintr-odată, ca un soldat chemat la raport, apoi își întinde brațele spre tavan până când pare că aproape i s-au desprins de umeri. Nimic nu se compară cu un somn bun. Acele nopți vii i-au măcinat gândurile într-o agonie continuă. Acum însă, în corpul ei, celulele și-au regăsit locul. Sub pielea roasă de nedumerire, se unesc linii vineții sub forma unei mandale. Poate ar trebui să fac o plimbare. 

                 Apa clocotește. Din ibric țâșnește o licoare fierbinte, de culoarea mugurilor de cireș. Chloe o soarbe încet, gânditoare. Până la urmă nu am primit nici un răspuns. Se ridică de pe scaunul din bucătărie și începe să răsfoiască un album. Imagini în negativ îi aleargă în fața ochilor precum caii scăpați din manej. Caii aleargă pe câmpii din aburi, pe câmpii din carton.  Orele se rotesc, redându-i zilei măsura ei egală. Ar fi vrut să vină, să nu o lase aici, să se risipească.


                 Trebuie să fi fost o femeie desăvârșită.
 

               Înăuntru pătrunde un miros dulceag, de salcâm în floare. Zgomotele se rostogolesc pe podea, ghemuri. Nu mai crede. Nu a crezut niciodată cu adevarat. Corzile împletite cândva în interior s-au rupt în acea zi. De atunci, în mintea ei răsună un ecou străin: un fel de muzică pe care o poartă cu sine oriunde și care se răspândește cu intensitate diferită în fiecare organ. Cântă, cântă, cântă!