Teama de a nu mai putea scrie a devenit o obsesie. Incerc sa-mi eliberez mintea de stereotipuri, sa-mi aud vocea.
Iata-ma pe insula pustie. Pusa in situatia de a descrie ce e in jurul meu (excluzand ceaţa) mi-ar fi greu sa spun mai mult decat « obiectele-in sine ». Nu as putea crea o stare de spirit, o imagine coerenta, surprinzatoare. Asa ca voi ramane un timp singura pe insula, modeland nisipul cu degetele uscate...pana cand va reusi cineva sa-mi vada liniile intrerupte si neintrerupte...
Candva citisem un interviu luat lui Livius Ciocarlie care spunea ca nu gandim in judecati, ci in prejudecati... Ceea ce pare a fi adevarat, intrucat functionam bidirectional : cunoastere vs. re-cunoastere.
MA intreb care este limita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu