l'image

trupul meu se
naște în colțul
ochiului

ne privim
printr-o sticlă
aburită

fără să ne atingem
fără să ne dorim

în somn,
sufletele noastre
se țin de mână

re: ...re

Teama de a nu mai putea scrie a devenit o obsesie. Incerc sa-mi eliberez mintea de stereotipuri, sa-mi aud vocea.

Iata-ma pe insula pustie. Pusa in situatia de a descrie ce e in jurul meu (excluzand ceaţa) mi-ar fi greu sa spun mai mult decat « obiectele-in sine ». Nu as putea crea o stare de spirit, o imagine coerenta, surprinzatoare. Asa ca voi ramane un timp singura pe insula, modeland nisipul cu degetele uscate...pana cand va reusi cineva sa-mi vada liniile intrerupte si neintrerupte...

Candva citisem un interviu luat lui Livius Ciocarlie care spunea ca nu gandim in judecati, ci in prejudecati... Ceea ce pare a fi adevarat, intrucat functionam bidirectional : cunoastere vs. re-cunoastere.

MA intreb care este limita.

despre necesitate sau samburele de caisa

Cand mananci o caisa si ajungi la sambure, de fapt iti rescrii harta personala. Nu ai nevoie de un maestru initiatic pentru a-ti arata cati pori sunt dornici de a-ti atinge varful limbii, sau care parti sunt mai zemoase. E totusi, si asta, un drum in sens invers deci, un paradox. Ai nevoie insa de o suprapunere de imagini si de un fir lung, nu neaparat rosu. La capatul lui, nu te asteapta mare lucru, doar un sambure convex, umflat de incertitudini si experiente ratate. Odata ce l-ai gasit, simti cum prin golurile de confluenta ale oaselor, in canalele vertebrelor, pana si in ventriculul stang se raspandesc esente tari. Ii gasesti un loc in ghiveci, langa plantele infatuate si il lasi sa putrezeasca in liniste. Stii ca de acum vei privi altfel viata.

autoportret

câinele face rondul de noapte,
rondul de zi
până cand lumina se toceşte de metalul lanţului
până când devine stăpânul unei insule plutitoare.

lipsa de...

c'est la premiere fois quand je t'ecris d'ici...voila un petit detail...
ma gandeam zilele astea la cei din jurul meu (si aici ma refer la cei care exista "hic et nunc", cei cu care interactionez zilnic..nu la aceia dupa care tanjesc etc.) e uimitor cum starile si atitudinile celorlalti se pot reflecta in interiorul meu in asa fel incat ordinea devine dez-ordine si totul pare a fi nimic..e un fel anume de fragilitate, o sensibilitate dusa la absurd care ma descumpaneste..
..apatie deliranta care imi curge prin vene, lichid osmotic ce imi ingreuneaza fiecare miscare..o reactie problematica..o asteptare incordata...nepasarea care te face sa nu mai vrei, dar care iti lasa un loc confortabil, pentru tanguierile de mai tarziu..

sunt acele clipe in care nu ai nicio forma.

Optimismul e ca fructul oprit.

Nu e un secret pentru nimeni ca, privita in esenta ei, viata nu are niciun sens. Este un crez (aparent) absurd pe care il purtam zilnic, inconstient, in noi: cand alergam dupa autobuz, cand citim ziare, cand ne dorim vacante si persoane alaturi (sau nu), cand suntem in extaz (indiferent de natura lui), cand pierdem timpul sau cand devenim bovarici si plictisitori. Un crez care se updateaza o data la fiecare tristete (si tot campul ei lexical:de la dezamagiri pana la angoase si disperari). Este un fapt pe care ni-l asumam zilnic, simulam certitudinea unui drum, a unei cariere, a unui vis sau mai stiu eu ce ne creeaza confortul ca toate astea vor duce spre ceva. Surprinzator, unii chiar reusesc atat de bine sa se minta, incat incurca realitatile, denatureaza adevarul (sau..Adevarul?). Este o forta centrifuga in umbra noastra care se numeste determinism, frica, naivitate, dependenta, iubire(?), ignoranta, obisnuinta care nu ne lasa sa cadem.

De asta, pentru un spirit profound pessimist, optimismul devine o revelatie, o voluptate amara…un fruct oprit din care gustam de fiecare data cand suntem prea aproape.