Timpul este o conventie sociala. Il percepem intr-un mod limitat si empiric. In momentul in care coordonatele sale sunt trasate dincolo de situs-ul nostru intelectual – senzitiv, il numim Atemporal. Accedem la el dintr-un dor launtric, consubstantial cu originile, intru implinire la un nivel supramundan cu divinitatea. Ceea ce e dincolo de timp circumscrie o lume cu legitimare si legitate diferite.
In acest flux liniar (daca ne referim la istorie) sau circular (daca este vorba despre mit) isi gaseste orizontul un timp personal al carui resort se numeste principium individuationis. Firea noastra are o dubla reflexivitate : percepe lumea in masura in care se autodefineste.. Timpul lumii paraziteaza timpul personal. Experientele fundamentale devin piloni intru realizarea portretului interior al fiintei. Desi au ca mecanism redundanta trairilor noastre ca elementi constituenti ai intregului sinelui, in esenta ele sunt experiente « in vivo »care, odata epuizate, se ermetizeaza in constelatii ale imaginarului cu o disponibilitate ferventa spre reactivare prin amintire sau senzatie. Aici intervin lucrurile- oaze ale spiritului nostru latent, avid de a urma hartile trecutului, insa, de cele mai multe ori, la un nivel surogat sau de reciclare. Cand infuziile trecutului se raspandesc cu o intensitate mai mare decat aceea specifica momentului trait, atunci nu ne mai aflam in sfera re-memorarii ci in aceea a creatiei, in intimitatea lucrurilor.
Timpul personal nu este decat o poetica gestuala care isi tese in singuratate matricea eterna a eului.
vrem timp personal
RăspundețiȘtergere