Nu e un secret pentru nimeni ca, privita in esenta ei, viata nu are niciun sens. Este un crez (aparent) absurd pe care il purtam zilnic, inconstient, in noi: cand alergam dupa autobuz, cand citim ziare, cand ne dorim vacante si persoane alaturi (sau nu), cand suntem in extaz (indiferent de natura lui), cand pierdem timpul sau cand devenim bovarici si plictisitori. Un crez care se updateaza o data la fiecare tristete (si tot campul ei lexical:de la dezamagiri pana la angoase si disperari). Este un fapt pe care ni-l asumam zilnic, simulam certitudinea unui drum, a unei cariere, a unui vis sau mai stiu eu ce ne creeaza confortul ca toate astea vor duce spre ceva. Surprinzator, unii chiar reusesc atat de bine sa se minta, incat incurca realitatile, denatureaza adevarul (sau..Adevarul?). Este o forta centrifuga in umbra noastra care se numeste determinism, frica, naivitate, dependenta, iubire(?), ignoranta, obisnuinta care nu ne lasa sa cadem.
De asta, pentru un spirit profound pessimist, optimismul devine o revelatie, o voluptate amara…un fruct oprit din care gustam de fiecare data cand suntem prea aproape.
prima fraza arde tot, celelante mai panseaza cumva, dar prima are forta unei judecati filozofice masculine. sigur nu esti baiat? eu cred ca tu t-e dai aici pe blog fata si ma intreb disperat de ce a-i face asta
RăspundețiȘtergereinca reflectez in privinta anonimatului:al tau, al meu...
RăspundețiȘtergere