la poesie des images

Filmul lui Albert Lamorisse, Le ballon rouge (1956), este o delicata bijuterie cinematografica, o sursa de inspiratie, de reflectie si de regasire al acelui illo tempore al copilariei.

p.s. : pe cine cauti?

O sa imbatranesti si iti va parea rau ca ti-ai pierdut timpul cu mine. Ma voi numara si eu in colectia ta de timbre dezlipide de pe scrisori si lipite cu grija intr-un album improvizat dintr-un carton striat-indigo. Imi si imaginez chipul tau nedumerit incadrandu-mi portretul dantelat, obosit de aruncat priviri din trecut. Apoi iti vei aminti de livada cu meri, de livada cu visini, de livada cu verzi si uscate- plantate de mine pe suprafata creierului tau, pe suprafata inimii tale si pe toate suprafetele pe care am marsaluit in chip de soldatel de plumb fara sa-mi dau seama de spatiile goale care se lasau intre noi-largi semne de intrebare.

femeie cu cravata neagra...

Amedeo Modigliani


CHOPIN-Fantaisie, Op.66 Impromptu in C# minor
Asculta mai multe audio Muzica

autoportret

câinele face rondul de noapte,
rondul de zi
până cand lumina se toceşte de metalul lanţului
până când devine stăpânul unei insule plutitoare.

o noapte furtunoasa..

tânăra pariziană...

tânara pariziană îşi plimbă câinele chaque dimanche pe malurile Senei
în timp ce
pe marginea unui pervaz din rue49
o delicată muşcată
păleşte
...............
tânăra pariziană
de atunci, de acum...

karl...

La 20 de ani, Karl nu isi mai doreste nimic. trece prin toate baltoacele mai mari si mai noroioase, bea cate un pahar cu lapte in fiecare seara, urmareste cu privirea darele de lumina pe care le lasa veioza, singuraticul far al fibrelor lemnoase. isi noteaza gesturi intr-un carnetel: fiecarui numar de telefon ii alatura un desen stangaci: de exemplu, pentru D. a ales un "larevedere "creponat. lui I. i-a desenat un cerc in jurul gatului care se mareste odata cu fiecare zambet. singurele pagini neinsemnate sunt la "W" si "yz".

la 20 de ani, Karl urmeaza cursul invers al zilelor si nu se mai poate ridica.

"angel radios!"

A la fin d’une histoire d’amour, unul dintre momentele in care atat barbatii cat si femeile se bagatelizeaza (intr-un mod naiv insa) se contrage in gestul lor impulsiv de a lua apararea “noului venit”. Gestul acesta le tradeaza o lipsa de tact, le dezgoleste lasitatea. In loc de a spune simplu :”am pe altcineva”, se cramponeaza in formulari alambicate, in scuze penibile. Niciodata nu e vina celui vizat. Parca pana atunci cei doi ar fi trait intr-un “orb al gainii” sfasietor sau, in cel mai bun caz, hazardul savarsise o eroare impardonabila. Dar, in majoritatea cazurilor eroarea e de natura umana care, pana la un anumit punct, e si ea o masinarie.

Cand se pregatea sa o paraseasca pe dna. Bovary, dupa ce termina de incropit scrisoarea, Rodolphe reflecta :

“-Biata femeie! O sa ma creada mai nesimtitor decat o stana de piatra; ar fi trebuit si cateva lacrimi pe deasupra; numai ca eu nu pot plange; asta nu-i vina mea”

si atunci, turnandu-si putina apa intr-un pahar, Rodolphe isi muie degetul si lasa sa cada de sus o picatura mare, care facu o pata stearsa de cerneala; apoi, vrand sa sigileze scrisoarea dadu peste pecetea Amor nel cor.” (G. Flaubert-“Madame Bovary)

nimic despre dragoste

fiecare ii poarta ecoul celuilalt…




Uneori, dragostea e ca o calatorie intre patru pereti…dupa ce ai parcus kilometri dintr-un colt in altul, ai sarit intr-un picior sau te-ai dat cu capul de tocul usii, iti dai seama ca in camera ai ramas doar tu.

Alteori, dragostea e doar o femeie cu ochi albastri, mici…apoi o alta femeie cu ochii albi, intorsi pe dos…si tot asa…dragostea devine o palarie de paie, un sacou inflorat, o partida buna, un ras hidos, o baie cu multa spuma si aroma de nuci infloriti, zatul din cana de cafea, numarul de la pantofi, drumul spre facultate (si inapoi), 5…6, o castana calcata in picioare de zeci de trecatori…pana la urma, folosind un sentimentalism dulceag, dragostea este totul, insa rareori cum ai vrea sa fie.

tipuri de singuratate:

1. oamenii prin natura lor neintelesi (=superiori) o poarta ca pe o pata lucida, din spatele retinei. Pentru ei faptul de a fi singuri creeaza mecanismul firesc al unui organ in plus, invizibil pe care il tolereaza si, intrucatva, ocrotesc.
2. oamenii care isi cresc singuratatea ca pe o planta de apartament.
3. urmeaza paranoicii sau inchipuitii intru singuratate. O insingurare provenita dintr-o neacomodare cu sine, in sensul patologic. Un fel de autocompatimire cenzurata, mereu justificata si intrerupta.
4. aceia care vorbesc ore in sir la telefon dar care, odata discutia terminata, nu isi mai amintesc nimic.
5. singuratatea ca pauza de masa sau scobit intre dinti…
6. singuratatea persistenta-un balsam pentru rufe dulceag…
7. nevoia de a fi singur…
8. empatizarea cu personajele solitare-singuratatea (di)simulata
9. singuratatea din “a iubi”
10. singuratatea este la fel ca moartea- o purtam pretudindeni cu/in noi...fara sa lasam urme..




si lista poate continua…

(Cand faci exces de acest cuvant parca te simti mai putin singur si iti devine strain…deja vorbesti despre altcineva…)

lipsa de...

c'est la premiere fois quand je t'ecris d'ici...voila un petit detail...
ma gandeam zilele astea la cei din jurul meu (si aici ma refer la cei care exista "hic et nunc", cei cu care interactionez zilnic..nu la aceia dupa care tanjesc etc.) e uimitor cum starile si atitudinile celorlalti se pot reflecta in interiorul meu in asa fel incat ordinea devine dez-ordine si totul pare a fi nimic..e un fel anume de fragilitate, o sensibilitate dusa la absurd care ma descumpaneste..
..apatie deliranta care imi curge prin vene, lichid osmotic ce imi ingreuneaza fiecare miscare..o reactie problematica..o asteptare incordata...nepasarea care te face sa nu mai vrei, dar care iti lasa un loc confortabil, pentru tanguierile de mai tarziu..

sunt acele clipe in care nu ai nicio forma.

pretty killer

scurt tratat despre pasarile care vor veni(I)

Lumina se raspandea ca o pastila de vitamina C intr-un pahar cu apa. Locuiam intr-o mansarda cu ferestre largi de unde se puteau zari cu stupefactie cozile porumbeilor agatati de sarmele de electricitate.


Nemultumirea. Venea dintr-un disconfort, dintr-o intarziata acomodare cu mine. Era gustul acru din fiecare zi. Imi doream sa am un mare talent si atat. Ceva de care sa ma agat. In anul acela eram studenta in anul I, paradoxal, la Litere. Scriam pentru o revista de mana a-3-a despre cine stie ce rebuturi sau poeti frustrati cu pretentii intelectualiste. Ma obosea nimicul in care se invarteau ca intr-un ibric, apoi ma intrebam daca intre mine si ei era o legatura ascunsa, o tainica (si nerecunoscuta) ratare. Totusi, trebuia sa le gasesc un sens semnelor pe care ei le ingaimau cu atata mirare. Imi pareau stupizi in suficienta lor. Continuam insa, din inertie, si asteptam pasarile…acele pasari mari si albe…

love will come through...

Travis - Love Will Come Through
Asculta mai multe audio Muzica

indicii despre Om

Uneori, indiciul care iti arata ca esti om este slabiciunea. Da. Slabiciunea de a te intoarce acolo unde ai pus punct ultima data si de a dezerta.

orasul.

Ziua, orasul imi parea o femeie usoara pe care o cauti atunci cand vrei sa te abandonezi altcuiva decat tie. Femeia care nu iti pune intrebari, nu iti cere numarul de telefon, nu iti da dureri de cap inutile. Te lasa sa ii explorezi epiderma asfaltata, sa ii saruti pofticios semafoarele, sa patrunzi pe fiecare strada ca un fin cunoscator al arhitecturilor minimaliste, pana cand, incet-incet, incep sa curga siroaie de oameni. Iti arata cine esti. Cum stau, de fapt, lucrurile.
Doar noaptea orasul era femeia virgina, sfioasa, care nu iti ofera mai mult decat dezgustul anonimatului, si uneori, intr-un acces clocotitor, privilegiul de a fi primul venit.

Apoi totul devine o rutina. Intri si iesi de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

confesiune

In clipele mele de nebunie as fi in stare sa ma daruiesc cuiva cu totul. Si nu ma refer neaparat la o mare iubire. Dimpotriva. Cuiva care ar fi in stare de acelasi lucru in clipele sale de nebunie. O fuziune dintre doi electroliti, dintre doua ape tulburi.

Atat de departe am ajuns cu gandul asta, incat eram tentata sa organizez o licitatie (sic!). Dar ce rost ar avea, cand cineva se are deja pe sine. Si asta pare a fi indeajuns.

anacronism

Scriu ca sa ma eliberez. Deocamdata exista un anacronism intre felul in care inteleg eu lucrurile, modul in care as vrea sa ajunga la ceilalti si concretizarea “semnelor” (de orice gen, secunda, spatiu) filtrate de eul lor, uneori necunoscut niciunuia dintre noi, nici macar celuilalt eu al lor, interior. Le fredonez zilnic cantecul meu, in surdina, printre banalitatile sufocante, printre păturile asternute deasupra ochilor opaci, miscorati de o insuportabila mirare. Si cand prind curaj si vocea mea devine plina, calda, imi dau seama ca nu ma aud si ca in fata mea un actor tocmai isi incheiase reprezentatia.

autumn sonata....

The Cranberries-Linger.
Asculta mai multe audio Muzica

Optimismul e ca fructul oprit.

Nu e un secret pentru nimeni ca, privita in esenta ei, viata nu are niciun sens. Este un crez (aparent) absurd pe care il purtam zilnic, inconstient, in noi: cand alergam dupa autobuz, cand citim ziare, cand ne dorim vacante si persoane alaturi (sau nu), cand suntem in extaz (indiferent de natura lui), cand pierdem timpul sau cand devenim bovarici si plictisitori. Un crez care se updateaza o data la fiecare tristete (si tot campul ei lexical:de la dezamagiri pana la angoase si disperari). Este un fapt pe care ni-l asumam zilnic, simulam certitudinea unui drum, a unei cariere, a unui vis sau mai stiu eu ce ne creeaza confortul ca toate astea vor duce spre ceva. Surprinzator, unii chiar reusesc atat de bine sa se minta, incat incurca realitatile, denatureaza adevarul (sau..Adevarul?). Este o forta centrifuga in umbra noastra care se numeste determinism, frica, naivitate, dependenta, iubire(?), ignoranta, obisnuinta care nu ne lasa sa cadem.

De asta, pentru un spirit profound pessimist, optimismul devine o revelatie, o voluptate amara…un fruct oprit din care gustam de fiecare data cand suntem prea aproape.

fata draga.....

La iarna te vei intoarce de la “polul nord” (asa cum iti place tie sa ii spui) si vom petrece revul impreuna. Vom umbla iar prin cafenele pana tarziu, amuzandu-ne de rasul celor din jur si ascultandu-ne pe noi insene. Si tot ce am purtat cu noi pana cand ne vom fi asezat la acea masa, fata in fata, ochi in ochi (si aici ma refer la cuvintele nespuse, la regretele si aparentele pastrate, la toate sentimentalismele inabusite-in cazul meu) vom imprastia asa cum fiecare ar scoate cu nonsalanta din buzunar un pumn de maruntis.

Imi imaginez toate astea acum…pentru ca imi place mie sa anticipez lucrurile..sa mai ajustez pe ici pe colo ce nu imi convine…sa lungesc materialul, sa ii pun nasturi mici si ursuzi. Sa fiu sigura ca le-am trait deja..cum am vrut eu. Si apoi, fie ce-o fi.


Doar atunci imi voi da seama care parte din tine s-a instrainat si cat de bogata e imaginatia mea.


E ca si cum te-as fi adaptat anotimpurilor, starilor mele neintelese.

intrebari(?)

Sper ca imaginatia mea sa nu fi ajuns la menopauza inainte de vreme si sa ma trezesc acum, constriund un alt blog si reflectand asupra a ceea ce nu poate fi spus.
Ma intreb unde sunt ceilalti..

E prea multa liniste aici si eu nu stiu cu ce sa incep…

Despre gandurile inepuizabile…

Sa nu uitam ca primul pas spre un gand inepuizabil apare odata cu o imagine
Apoi gandurile o iau la fuga…spre portile desirate, impletite din nuiele…






Nimeni nu se intreaba ce e dincolo.




Poetii vorbesc despre decadenta. Iar gandurile lor sunt inepuizabile…