cantec de seara, cantec de seara

in timp ce unii alegeau clementine in supermarket
noi ne instrainam
iti lasai in tesatura bluzei
parfumurile
cuvintele nerostite
forma trupului
as fi vrut sa uzi planta de pe birou zilnic
pana cand frunzele fragede s-ar fi umflat
si ar fi pornit o ploaie rece
dincolo de marginea cenusie a ghiveciului
toate filmele la care am fost
au purtat cantecele noastre soptite
nemarturiste
cand am vazut pe rafturi
creioane reciclate
m-am gandit la
sufletul tau nepoluat
cu dragoste
mi-am luat cateva
pentru a le toci varfurile sarate
toate astea s-au intamplat
cand facem proiectii
(asa, ca regizorii debutanti in salile de cinema improvizate)
ale amintirilor noastre comune
cand traiam in trecutul asta
de nesuportat uneori
de nemangaiat
noaptea
de neatins


de uitat.

idee de roman

In august, am luat o pauza de o luna de la citit si de atunci nu imi mai pot reveni. De cand am ajuns aici, am resimtit frustrarea de a citi impus, obligata de circumstante. Fiecare pagina parcursa cu gandurile in alta parte, inseamna o tradare (in subsidiar) a textului care ti se poate dezvalui (daca stii sa il depliezi) pana la ecografii indecente sau imagini rosiatice agatate de un fir lung si subtire intr-o camera obscura. Acum intalnirea cu textul e intalnirea unui bolnav cu o suferinta imaginara. E ca un amor epuizat prematur. Nu-mi mai spune nimic, nu mai simt nimic. Am nevoie de timp. Am nevoie de lungi dupa-amieze in care sa ne abandonam reciproc unul in altul pana cand placerea lecturii devine orgasmica.




(zlele trecute, cand eram in sala de lectura, am observat langa masa un cos de gunoi plin cu hartii scrise si atunci mi-a venit in minte ideea unui tip de roman pe care nu il voi scrie niciodata. Poate ca, vreodata, cineva va strange seara de seara, foile rupte, mazgalite, muncite cu ganduri si idei de prin toate bibliotecile pline, le va decupa si isi va face propriul ierbar de cuvinte, un fel de colaj neidentificat).

exercitii de aparentare (I)

in seara asta, in metrou, am observat una dintre cele mai insolite reprezentari a dragostei. daca m-ar ruga cineva acum, la 23:30 sa ii fac o fotografie care pentru mine simbolizeaza dragostea, cred ca as surprinde aceasta ipostaza: un frumos baiat, in sacou, care se privea in geamul fumuriu al usii metroului cu un aer usor narcisiac aranjandu-si nonsalant parul, tinand intr-o mana o cutie de bomboane si in cealalta o sticla de vodka.

.....................................................................................




ziua trec adesea pe langa un copac in forma de cilindru. nu am mai vazut pana acum un arbore de o asemenea etate, cu o pilozitate pana la radacina. prin septembrie, octobrie se auzea un tril strident, haotic de pasari in extaz. pentru ca ele faceu dragoste. fiecare pe creanga ei. creanga deasupra creanga, cioc lipit de cioc. si acel tril nu era decat grupul pasarilor care si-au luat libertatea de a-si petrece o parte din viata lor de zburatoare nelinistite intr-un bordel, destul de neconventional, de altfel.


....................................................................................

maria elena

Imi e dor de tine, maria elena
noaptea, cand zgomotul din calorifer
imi aminteste de lacul lebedelor\
de buzele tale aspre in noiembrie,
de leaganul din spatele casei
de vocea ta de pasare suava
intr-o dupa-amiaza umeda
cand stateai in fata mea
goala
acum imi dau seama ca
imi e dor de tine, maria elena.

karl

Intr-o seara, Karl gasise scris incifrat pe un servetel: "prietenia dureaza atat cat ii ia unui baietel pofticios sa sparga o crusta de zahar ars..."

Karl s-a intristat amintindu-si de L.

Le Concert

Vezi mai multe video din Film


Intr-adevar, un film extraordinar

pe noi (ne)

Pe noi ne indeparteaza frazele interminabile de pe messenger
Jumatatile de cuvine aruncate intre un drum cu autobuzul si sarmele electrice_firedeparlipitepecer
Lampa care iti lumineaza serile
E mai puternica decat
a mea
lasa pe hartiile albe dungi rosiatice
pe noi ne indeparteaza fiecare ceasca de cafea
bauta
in singuratate
dimineata….

Despre zilele mici

Zilele mici
Sunt
acelea in care
nu am chef de nimic
Viata isi urmeaza cursul
pe benzile rulante
ale supermarketurilor
Sunt
cubul subacvatic
al
marilor linistite.
Incalcita de
Societate - buruiana (Rozamunda)

Colectionez
Mici bijuterii spirituale
De exemplu
Azi l-am intalnit pe willy ronis


fotografie:"Le Nu Provencal" 1949 - Willy Ronis

Camera bovaricei

In mintea mea mustesc toate cartile pe care le-am citit. Ma infioara mireasma lor apsatoare. Aceea care s-a asezat acum langa mine, pe fotoliu, a fost atinsa de bovarism.
Agonie.
Bovarismul e si el un soi de nebunie, un fel de anulare a identitatii. Devii un instrument nefericit al cuvantului, poate prea vrajit. Ramai un personaj schizoid, etern nemultumit de realitate, de cei din jur si nu te mai poti adapta. Esti un calator apatrid. Lumea pe care ti-ai fixat-o ca destinantie are o consistenta volatila. Esti o zeitate ratacita. De aici, poate, o dulce iluzie a libertatii; o libertate controlata. Iti poti permite luxul ca intr-o dupa-amiaza sa iei pranzul cu doamna T sau sa gusti voluptos din fructele pamantului. Poti pasi nestingherit in saloanele Marchizului de Sade, te poti imbaia cu matroanele lui sau ii poti mirosi parfumurile lui Proust. Cu toate astea resimti inautenticul.
Poate ca inautenticul din noi este acela care nu ne lasa a fi fericiti.

cateva clisee despre scris

poti scrie in adevaratul sens al cuvantului doar daca freamatul creatiei nu iti da pace...iti stapaneste mereu gandurile silindu-le se se elibereze cumva...


poti scrie bine doar daca exersezi..

mai poti scrie, insa nu neaparat bine, in siajul unor maestri...in cazul asta trebuie sa fii atent..riscul epigonic e cam mare....

daca acela care scrie o face din motive exterioare lui, nu va fi niciodata un scriitor bun, in cel mai bun caz se va rezuma la o munca de mestesugar… va fi un artizan de cuvinte…

tablou

viata e trista
cand in fata ta pisici mecanice stau lungite la soare
si
pare ca femeia pe care ai visat-o
lasciva si iubitoare
e acea bucata stearsa
murdara
de pe o tapiserie indiana
uitata intr-un hambar
dintr-un orasel irlandez
case cu jardiniere la geam
sapunuri din flori mari de mac
luminite sudoripare intinse ca rufele pe sarma
dimineata
cand
biciclete albastre
alearga, alearga pe campuri de sofran proaspat
si
cand
talpile calatorilor
lasa urme adanci in istorie...

Timp regasit (?)

In dragoste, rivalul nostru fericit, totuna cu dusmanul nostru, ne este binefacator. unei fiinte care nu starnea in noi decat o dorinta fizica neinsemnata, el ii adauga de indata o valoare imensa, straina ei, dar pe care noi o confundam cu ea. Daca nu am avea rivali, placerea nu s-ar transforma in dragoste. Daca nu i-am avea, sau daca nu ne-am inchipui ca-i avem. caci nu este necesar ca ei sa existe in realitate. Pentru binele nostru este suficienta acea viata iluzorie pe care o insufla rivalilor nostri inexistenti banuiala si gelozia noastra.



Trebuie sa innodam, la vremea fericirii, legaturi tare dulci si puternice de incredere si afectiune pentru ca ruperea lor sa provoace acea sfasiere atat de pretioasa ce se numeste nenorocire. Daca nu ai fi fost fericit, fie si numai datorita sperantei, nefericirile ar fi lipsite de cruzime si, in consecinta, fara efect.


fragmente din Timpul regasit de M. Proust

le vent nous portera

Asculta mai multe audio Blog

Katze

mein Kater heisst Romeo. pe plaiurile mioritice i se spune Romi. poarta o cravata rosie, fiind mereu pregatit sa dea un sfat. este un mic buddha, un intelept oriental ratacit prin tinuturi umede si verzi. crede cu tarie in celelalte vieti ale sale, pe care insa nu si le aminteste. a atins gradul maxim de levitatie cand temperatura depasise 43 grade C si ii intrase nisipul in ochi. la nivel ontologic a experimentat regnuri diferite: s-a alaturat pinguinilor de la Polul Sud in drumetiile lor colective pe malurile inghetate, si-a ascultat tacerea de piatra, a suportat cu stoicism experimentele de laborator aplicate unei euglene verzi, in a treia decada a succesiunii vietilor sale a fost o salcie plangatoare. a incercat sa se autodepaseasca pana la autofictiune. Este sigur de faptul ca in mintea lui Shakespeare el a fost imaginea care l-a obsedat pana cand a conturat personajul lui Romeo (asta in cazul in care s-a intrebat cineva ce s-a intamplat cu Romeo postmortem). A concurat pana si cu fictiunea, insa niciodata nu a reusit sa fie o persoana (poate doar la nivel virtual, non-real). Acesta este urmatorul sau obiectiv intr-o viata viitoare. De aceea duce o viata pioasa de biet motan de curte.

fire on the mountain

stari

Sunt proaspat angajata unei institutii infernale care functioneaza intocmai ratiunii mele. Mi s-a spus ca 27% dintre mecanismele care ajuta la elaborarea ideilor au rugnit. Desi a fost declansata starea de alerta, ceilalti functionari, speriati de un eventual dezastru, au fugit. Iata-ma singura, asaltata de birocratie, idei moarte si resuscitate, praf si funingine, mici particule confuze. M-am convertit intr-un personaj kafkian.

Desi adesea impartim aceleasi clipe cu celalalt, rar ne amintim trairile in acelasi grad de intensitate. Te simti de parca i-ai zambit cald unui personaj schizoid, caruia i-ai strans mana duios si ai sperat, in gand, ca il vei mai intalni candva. Celalalt ii zambeste si el, mai putin increzator, poate chiar indiferent. Isi da seama ca l-a vazut intr-o seara, ca erai si tu pe acolo etc. Totul e vag in mintea lui, asa ca decide sa deschida umbrela si sa plece.


Daca voi trece peste aceasta etapa de ev interior intunecat, voi primi o cununa de lauri. nu stiu insa de la cine.


Noi am dansat o singura data pe aceasta melodie Iti amintesti?

fata draga,

Ploua de doua zile si e frig. Ma gandesc intens la tine si la persoanele dragi din viata mea. Imi dau seama ca sunt neputincioasa in fata voastra si ca adesea dorintele mele sunt doar ale mele, imi sunt prizoniere. Cand pasesc, in spatele meu se multiplica umbre straine, ecouri. Stiu doar ca trebuie sa scriu. Nu stiu ce, de ce sau pentru cine. Am sa incerc asta, macar o perioada, sa vad daca sunt buna de ceva sau nu. Poate ca e singurul refugiu. Am nevoie de un echilibru neintinat de alte priviri. Nu e un egoism, mai degraba o necesitate, un impuls vital, o plonjare deasupra…

Daca nu am sa ma pierd in acest salt spre interior, ma vei gasi neschimbata cand te vei intoarce.


Am descoperit placerea de a lega o prietenie cu o suava floare violeta.


n.

i don't belong here....

dorul..ca o pată pe hârtie

Ce este dorul? Iată una dintre acele întrebări esenţiale căreia nu îi găsim un răspuns imediat pentru că nu ţine de o înlănţuire logică a cuvintelor, de un algoritm sau de o plimbare pe înserat... deşi, uneori ne e dor de o plimbare în intimitatea nopţii...Răspunsul vine din suflet.

"Dor" este un cuvânt românesc autentic, intraductibil. El este activat de amintire. Uneori ne este dor de noi înşine dintr-o anume perioadă a vieţii. Alteori resimţim nostalgia copilăriei.


Dorul este un paradox. E lipsă şi împlinire deopotrivă...


parfum dulceag.

Dorul este o recunoaştere a ceea ce ne e drag... e ca o pată de cerneală pe hârtie...

Timpul personal

Timpul este o conventie sociala. Il percepem intr-un mod limitat si empiric. In momentul in care coordonatele sale sunt trasate dincolo de situs-ul nostru intelectual – senzitiv, il numim Atemporal. Accedem la el dintr-un dor launtric, consubstantial cu originile, intru implinire la un nivel supramundan cu divinitatea. Ceea ce e dincolo de timp circumscrie o lume cu legitimare si legitate diferite.
In acest flux liniar (daca ne referim la istorie) sau circular (daca este vorba despre mit) isi gaseste orizontul un timp personal al carui resort se numeste principium individuationis. Firea noastra are o dubla reflexivitate : percepe lumea in masura in care se autodefineste.. Timpul lumii paraziteaza timpul personal. Experientele fundamentale devin piloni intru realizarea portretului interior al fiintei. Desi au ca mecanism redundanta trairilor noastre ca elementi constituenti ai intregului sinelui, in esenta ele sunt experiente « in vivo »care, odata epuizate, se ermetizeaza in constelatii ale imaginarului cu o disponibilitate ferventa spre reactivare prin amintire sau senzatie. Aici intervin lucrurile- oaze ale spiritului nostru latent, avid de a urma hartile trecutului, insa, de cele mai multe ori, la un nivel surogat sau de reciclare. Cand infuziile trecutului se raspandesc cu o intensitate mai mare decat aceea specifica momentului trait, atunci nu ne mai aflam in sfera re-memorarii ci in aceea a creatiei, in intimitatea lucrurilor.
Timpul personal nu este decat o poetica gestuala care isi tese in singuratate matricea eterna a eului.

infelix

Nathalie,

Ohne dich infelix sum. Ici je m'ennuie bcp et je resens profondement la solitude.

KArl

poveste de seara

Se ia o femeie. Se dezbraca. Se intinde cu grija pe cearsafurile albe. Se asaza langa ea. Perdelele sunt curate si viata e scurta. Se stinge lumina.


Gestul se repeta seara pentru o atmosfera sufleteasca echilibrata. Este de dorit ca femeia sa fie de fiecare data alta, pentru a se evita plictiseala si pentru a lasa loc diversitatii (atat de pregnanta in modernitate).



Acesta nu este un post misogin. Este un post inspirat din realitate(a) unora..

Leapsa

O am gasit pe blogul lui Ionut si am imprumutat-o :)


Primul cuvânt pe care l-am rostit::"ta-ta...ta-ta". un cantec despre tata, din doua silabe, repetate la nesfarsit... cred ca suna cam enervant.

În prima zi de școală generală: :am fost indragostita.


Prima fomație care mi-a plăcut la nebunie: H.I.M....


Primul CD cumpărat::hmm...inca ma gandesc


În prima zi de liceu: eram cam...dezorientata.:)

Primele cuvinte pe care mi le-au adresat prietenii mei: : "servus, eu sunt D. ..."


Prima zi de facultate: :...a fost ca o petrecere surpriza nereusita.

Prima restanță:: Literatura franceza si cred ca am spus totul. (bineinteles, intr-un anume context).


Prima zi la locul de muncă: spriritul meu "boem" amana momentul acesta...:))


Prima dată când am postat pe blog:: am avut ideea sa-mi fac un blog comun cu Iris pentru a comprima cumva distanta (fizica)dintre noi. Apoi ne-am reinventat (folosind un cuvant "la moda")


Leapsa merge mai departe la Iris si la aceia care o mai vor.

hiatus

....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................


Pentru ca i-ai aruncat aproape zilnic o privire scrutatoare blogului meu si mi-ai spus in nenumarate randuri ca ar trebui sa scriu mai des, mi-am zis ca trebuie sa public un post despre Faptul de a nu spune nimic, despre hiatus-ul gandirii, al imaginatiei si al fratilor ei mai mici... Chiar si a evidentia nimicul e tot un act existential... Apoi, existam unul pentru celalalt in masura in care reusim sa il facem pe cel de langa noi sa creeze o poveste, sa ne intuiasca un mit, sa ne traga de maneca...daca nu il starnim prin nicio "semnalizare" inseamna ca nu existam in campul lui de perceptie.

asa ca de acum priveste-ma ca pe o carte...te voi intreba mai tarziu care este orizontul tau de asteptare, daca am reusit sa te seduc sau daca vei vrea vreodata sa ma....re-citesti.

.........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

starea de fereastra

Starea de fereastra este starea oamenilor frumosi pe dinauntru (nu se iau in considerare secretiile oleaginoase si Trompa lui Eustachio) si singuri. Tot ceea ce e dincolo de o bucata de sticla arata un peisaj strain, indiferent ca e vorba despre un perete din caramida gri sau despre pinguinii zambareti de la Polul Sud. CAnd avem starea de fereastra constientizam prezenta sticlei. Ii pipaim circumspect suprafata lucioasa (sticla are un obraz ascuns in interior), ii masuram lungimea, apoi latimea, intocmim un tabel despre fragilitatea ei (pe care o si testam cu ajutorul unui scaun cu trei picioare) si descriem reactiile chimice (facand referire, desigur, la frumoasa Galateea a lui Pygmalion). Uneori ma intreb daca sticla a avut traume sau momente amnezice. In opinia psihologilor francezi, probabilitatile sunt reduse. Totusi, nu trebuie sa uitam caracterul ei paradoxal. Prin ea vedem ce e dincolo. Doar atat. Ne ofera o perspectiva, iluzia ca suntem partasi la ceva. Ne lovim de ea cand avem o dorinta exacerbata : de a locui in acelasi trup cu cineva, de a ajunge la un asemenea grad de intimitate si empatie incat sinele nostru devine gelos pe sinele celuilalt. Or, asta e imposibil. Mereu si mereu sticla. Ea doar ne pune in miscare rotitele prafuite ale imaginatiei.


E o stare incordata in care simturile devin ciorchine, uneori nefiresti si captusesc fiecare extremitate a corpului pendular. Dintr-un exces de raze ce nu si-au mai putut urma circuitul firesc, suprafata sticlei a inceput sa trepideze, apoi a cazut in depresie.


Ne privim cu o oarecare indiferenta. Vedem tot ceea ce e dincolo de noi, insa nu reusim sa ne dam seama de continutul nostru. Apoi uitam. Uitam ca a deschide fereastra in momentul in care stratul de ozon se rarefiaza implica un sacrilegiu.

8 puncte culminante

1. Daca nu am avea imaginatie, chiar si pentru cateva clipe, ne-am uita unii la altii ca la niste obiecte indecente. (e si asta un prag liminal care la un moment dat devine plictisitor)

2. Rutina este doar un ritual desacralizat sau, in alta ordine de idei, indepartare prin apropiere.

3. Cand cliseul intervine in dragoste nu poti decat sa faci gestul Annei Karenina: sa urmezi linia ferata sub zgomotul trepidant al vagoanelor.

4. De cateva zile imi imaginez ca in holul care duce spre camera mea se afla un patefon urias, uzat si ingalbenit. In fiecare dupa-amiaza are loc o explozie suculenta de note care se inlantuie intr-o muzica stranie. Acea explozie are ceva din bombardamnetul de la Hiroshima, din tipatul copilului speriat, din bazaitul mustelor, din zgomotul picaturilor de ploaie pe tabla acoperisului, din respiratia bolnavilor de ftizie din poeziile bacoviene, din delirul lui Freud si mai ales din fosnetul rochiilor de matase.

5. “nimeni nu e de neinlocuit”- cliseul suprem, pe care il spun in fiecare seara, in loc de rugaciune, aceia care sunt la un pas de anxietate.

6. Nu ne putem anula unii pe altii. Ceea ce putem face e doar sa ne acceptam impostazele mai putin fotogenice.

7. Cred ca am gresit cand te-am privit in ochi, inainte sa inchid usa.

8. Starea de fereastra.

sfarsitul continuu

A scrie scrisori inseamna a te dezgoli in fata spiritelor-ceva ce ele abia asteapta. Sarutarile din scrisori nu isi ating destinatia, sunt doar sorbite pe drum de spirite. Cu aceasta se hranesc si ele si se inmultesc inspaimantator. Umanitatea simte asta si pentru a asigura comunicarea naturala, pacea sufletelor, a inventat calea ferata, automobilul, avionul. Da e deja prea tarziu. Acestea sunt inventii facute abia in momente de criza. Dusmanul este mult mai calm si mai puternic; dupa serviciul postal a intervenit telegraful, telefonul, radiograful. Nu spiritele vor ramane fara hrana, ci noi vom pieri.



(Franz Kafka- fragment dintr-o scrisoare adresata Milenei)

dance me to the end of love

melodia asta e pentru tine...



Vezi mai multe video din Muzica

fata draga,

Am tot vorbit despre obiceiul meu de a asculta melodiile obsedant. Inca il mai am. Acum insa am un fel de mini-playlist. De cateva zile ascult aceleasi melodii (niciodata mai mult de CINCI). Iata cateva:


1. Stereophonics- Dakota
2. Florence + The machine- Dog days are over
3. Idem- You got the love
4. Paolo Nutini- Last Request
5. Idem- 10/10

Astea sunt melodiile de saptamana asta...Asa ai si suport (=coloana sonora) pentru scurtmetrajele mele zilnice.


Asculta mai multe audio Muzica

aucune raison

In fiecare zi, din spatele ferestrei, soarele e acelasi. Lumea pare sa nu se fi schimbat. Oricum, de aici nu se vede mai nimic : o bucata de cer, niste rufe intinse (cel mai bun surogat pentru persoane), cateva pietre. A trecut aproape o saptamana. Fiecare stie ce are de facut. Nu punem intrebari, nu ne mai privim in ochi. Stim totul pentru ca totul vorbeste de la sine. Izolarea este calea cea mai sigura spre un fel de no man’s land (sau ea este no man's land). Nimic nu vine spre tine. Nu trimiti niciun semnal, nimanui. Are ceva din viscolul teribil de la Polul Nord, este a zecea parte din egoismul lui Wolf. Nu ai nici macar iluzia umbrelor focului din pestera. Realitatea e reciclata, regurgitata, refolosita pana la epuizare. Pana cand e golita de sens. . Izolarea nu te purifica, nu este un bun izolant pentru Rau. Este doar o stare de fapt, pe care daca o accepti devine o rutina convenabila (nu chiar confortabila). Ea e cea care iti micsoreaza orizontul si iti opreste morile de vant.

re: ...re

Teama de a nu mai putea scrie a devenit o obsesie. Incerc sa-mi eliberez mintea de stereotipuri, sa-mi aud vocea.

Iata-ma pe insula pustie. Pusa in situatia de a descrie ce e in jurul meu (excluzand ceaţa) mi-ar fi greu sa spun mai mult decat « obiectele-in sine ». Nu as putea crea o stare de spirit, o imagine coerenta, surprinzatoare. Asa ca voi ramane un timp singura pe insula, modeland nisipul cu degetele uscate...pana cand va reusi cineva sa-mi vada liniile intrerupte si neintrerupte...

Candva citisem un interviu luat lui Livius Ciocarlie care spunea ca nu gandim in judecati, ci in prejudecati... Ceea ce pare a fi adevarat, intrucat functionam bidirectional : cunoastere vs. re-cunoastere.

MA intreb care este limita.

the virgin suicides

Aveam piese de puzzle, dar oricum le alaturam, ramaneau goluri intre ele- goliciune in forme stranii, croita de ceea ce le invaluise...asemenea unor tari carora nu le puteam da nume. Ce a staruit in urma lor nu a fost viata, ci cele mai triviale fapte mondene... un ceas ticaind pe perete...o camera in penumbra la pranz...crima unei fiinte umane de a se gandi doar la sine. Am inceput procesul imposibil de a incerca sa le uitam..


The Virgin Suicides



Nici nu stiu daca filmul asta a fost o trezire la realitate sau doar un "play" intru sondarea sensurilor ei...
Mi-au placut indeosebi vorbele din final pe care le-am scris ( a se intelege citat ) mai sus... mai mult mi-a placut insa fraza accentuata...

karl..

Karl este nefericit cand isi bea ceaiul, dimineata. Simte mai mult gustul lamaii, al saculetului de hartie plin cu plante aromate si al metalului rece. Nu stie cum sa-si numeasca starile. Inainte sa fi ajuns in situatia asta isi ordona starile alfabetic si pe acelea depresive le agata langa un saculet frumos mirositor. Ii place lavanda si arborele de cacao sau..cauciuc. Nu-i place sa se trezeasca dimineata devreme si sa se intrebe zilnic de ce nathalie nu este aici cand are nevoie de ea. Isi spune ca vrea certitudini si ca isi va face un plan. Data viitoare va fi pregatit, va sti ce sa-i spuna si de cate ori sa o stranga in brate. O va face fericita. Cand ea va pleca, isi va lua toate lucrurile. Va magnetiza scamele, razele din camera. Va purta bluza aceea rosie, care ii place lui si nu va mai lasa nimic in urma. Astfel el o va uita mai usor. scrie zilnic, isi petrece weekendurile la munte si se gandeste "cum ar fi daca" ...

Karl si nathalie locuiesc in acelasi trup.

ghost town

GREat song.

Jurnal(?)

Niciodata nu am putut da dovada de consecventa (nici macar cu mine insami), prin urmare nu am putut tine un jurnal. Mi se pare ca in momentul in care vreau sa-mi vorbesc, in mintea mea exista o a treia persoana care da din deget amenintator si care parca vrea sa-mi spuna: "esti sigura ca vrei sa scrii asta?". E un fel de cenzura interioara si o teama de platitudine (sau de farfurii plate). Nu stiu daca intre a spune ceva rasuflat si a nu spune deloc se poate alege. exista o alternativa?...Poate tre' sa ai o viata nonconformista, interesanta, cu experiente venite in flux-reflux..sa fii un fel de DAli..sau tre' doar sa iti imaginezi una....

Inca nu am aflat cine e a treia persoana, iar in privinta jurnalului, m-am rezumat la unul din imagini:

lipsa de....

Nu mai sunt indragostita de tine. Pana sa te intalnesc iarna asta, imi imaginam totul: de la felul in care voi aranja cuvintele in fraze, in interjectii si vocative redundante, pana la culoarea nasturilor jachetei tale, a efectului de sera asupra parului tau (de asta voiam sa ne intalnim mereu intr-un loc inchis, claustrofobic pentru a te proteja de razele soarelui), pana la modul in care te va afecta zambetul trecatorilor, filmele care ruleaza luna asta la cinema, rostogolirea pietrelor din imaginile cu ursii polari. Ah! Erau ganduri interminabile, insomnii, cursuri ratate, relatii superficiale, carti citite pe diagonala completate apoi cu tot ceea ce stiam eu despre tine si cu potentialul a ceea ce imi oferi, colaje cu zambetele noastre, plimbari, lampi cu becuri fosforescente, timp si blocuri suspendate, idealurile mele filtrate printr-ale tale, 5:00 A.M…


Dar acum nu mai simt nimic.

despre necesitate sau samburele de caisa

Cand mananci o caisa si ajungi la sambure, de fapt iti rescrii harta personala. Nu ai nevoie de un maestru initiatic pentru a-ti arata cati pori sunt dornici de a-ti atinge varful limbii, sau care parti sunt mai zemoase. E totusi, si asta, un drum in sens invers deci, un paradox. Ai nevoie insa de o suprapunere de imagini si de un fir lung, nu neaparat rosu. La capatul lui, nu te asteapta mare lucru, doar un sambure convex, umflat de incertitudini si experiente ratate. Odata ce l-ai gasit, simti cum prin golurile de confluenta ale oaselor, in canalele vertebrelor, pana si in ventriculul stang se raspandesc esente tari. Ii gasesti un loc in ghiveci, langa plantele infatuate si il lasi sa putrezeasca in liniste. Stii ca de acum vei privi altfel viata.

fata draga,

Nu ma lasa sa imi apropii mana de a ta! In timp ce iti lungesti trupul in cada, te privesc cu o oarecare indiferenta. Am asteptat atat de mult sa se intample incat, acum cand iti privesc toate cele cu atentia unui ceasornicar, nu pot sa-mi dau seama decat ca sunt acolo unde le este locul. trupul tau emana un abur cald. Nu stiu unde imi era capul cand credeam ca nu voi fi in stare de nimic, ca nu voi fi capabila sa te privesc fara sa ma dau de trei ori peste cap.
E doar o dimineata lenesa de iarna si cafeaua asta e prea tare.